de Dr. Psih. Simona Ciobanu

Timpul veşnic este un timp absolut întrucât este dependent de Absolut. Prin comparaţie, pentru un creştin, timpul pământesc este cel relativ, atât pentru faptul că nu ştie în cazul său când acesta va lua sfârşit, cât şi pentru faptul că dorind să îşi trăiască viaţa creştineşte, adică Hristocentric, tot ceea ce omul întâlneşte pe traseul vieţii sale, primeşte printr‑o altă raportare la timp. Încet‑încet, cu paşi foarte mici şi nevăzuţi,  se pare că raportul dintre timpul absolut şi cel relativ s‑a inversat.

Astfel, percepţia curentă este că acest timp pământesc şi social‑istoric  este reperul absolut, în funcţie de el ne orientăm întreaga zi  şi în general el nu este „perturbat” de timpul veşnic ce a devenit extrem de relativ, de a cărui existenţă ne îndoim cel mai adesea şi pe care de fapt îl cunoaştem în mică măsură. Subtil, s‑a produs o mutaţie a tipului de timp în care noi trăim interior. Timpul criteriu absolut pe care noi ar trebui să îl urmăm este cel veşnic, iar timpul pământesc reprezintă doar contextul istoric al trecerii noastre pe pământ. Acesta din urmă, după cum ne dăm seama, este de fapt cel relativ, cel supus schimbării şi trecătorului. Timpul cel veşnic este viaţa în Dumnezeu cel Veşnic şi la nivel fiinţial se trăieşte prin acordarea voii noastre cu voia Lui, a gândirii noastre cu gândurile Lui, a simţirii noastre cu simţirile Lui. Altfel spus, ziua creştinului ar trebui să înceapă cu tipul acela de atenţie la felul în care se va întâlni Dumnezeu cu el pe cale, unde şi cum îi va vorbi, şi mai ales ce treabă îi va mai da azi de făcut, pe lângă lucrarea pe termen lung pe care i‑a încredinţat‑o deja.

Fragment citat din articolul „Între timpul veşnic şi timpul pământesc (I)”, publicat în revista Apostolia la data de 01.06.2011. Întregul articol poate fi citit aici.